"Doamne Isuse Hristoase Fiul Lui Dumnezeu
Miluiestema Pe Mine Pacatosul"
Foarte multi oameni, datorita unor mari necazuri pe care le au în viata si lipsei de experienta si practica bisericeasca, cad în necredinta sau, mai mult, unii chiar ajung la sinucidere. Pentru o persoana care nu crede în existenta lui Dumnezeu, viata nu are sens. Este foarte greu când cineva exceleaza în aceasta atitudine de respingere a bunatatii divine. Sunt momente si momente în viata. Ispita satanei îi împinge pe unii sa nu mai creada în Dumnezeu. Bine ar fi sa se întoarca, sa-i lumineze Dumnezeu si sa-si observe pacatul. Bunul Dumnezeu, în orice moment, ca un parinte asteapta sa ne întoarcem si sa-i recunoastem paternitatea. Cei care îmbatrânesc în necredinta sunt de compatimit. Credinta este un reazem, un sprijin, o speranta, un ajutor efectiv pe care-1 simti doar daca nu-i alterata simtirea, este un sens al vietii noastre pamântesti.
Ce rost ar mai avea viata noastra, ce rost ar mai avea ratiunea noastra care ne face sa fim stapânitori ai acestei lumi daca nu credem în Dumnezeu?! Necredinta în Dumnezeu este o autoîntunecare, o autoîndobitocire. Animalul nu are minte, însa omul o are si nu o valorifica cum spune psalmistul David: ?Omul, în cinste fiind, n-a priceput si s-a alaturat dobitoaceler celor fara de minte" (Ps. 48, 12). Aceasta este dorinta lui sa se asemene animalelor celor care nu au minte. Toata viata trebuie sa luptam cu gândul ce ne vine referitor la necredinta în Dumnezeu si sa-l alungam. La acest pacat al necredintei ajung cei ce nu au o educatie religioasa din copilarie, cei care nu au un exemplu de credinta în familie (parinti necredinciosi sau indiferenti), cei care nu au nici o tangenta cu Tainele Bisericii etc.