"Doamne Isuse Hristoase Fiul Lui Dumnezeu
Miluiestema Pe Mine Pacatosul"
Pentru ce se casatoresc oamenii? Pentru a îndeplini trei scopuri: sa înmulteasca neamul omenesc, sa se ajute reciproc, sa stârpeascâ patimile desfrânarii. Deci doi tineri când se casatoresc, daca încalca unul din cele trei scopuri, fac un mare pacat. Unul din cele trei scopuri care se încalca foarte des este cel al înmultirii oamenilor, al procrearii. Nu lasa mersul normal al vietii, ci îsi programeaza câti copii sa faca, dupa bunul lor plac. Lasa un copil sau doi sa se nasca si restul îi arunca la canal. Cea mai oribila crima este avortul, când mama îsi omoara propriul copil. Nici animalele nu fac asa ceva, dimpotriva nasc câti pui le da Dumnezeu si îi iubesc foarte mult. Toate pacatele se pot ierta, spun Sfintii Parinti, dar pacatul acesta al avortului, al crimei asupra unui suflet nevinovat poate fi iertat doar cu pretul unor osteneli, nevointe, al unei pocainte care pot dura viata întreaga. Sângele acelui prunc nevinovat striga din pamânt. Acei prunci avortati plâng înaintea lui Dumnezeu si cer razbunarea sângelui varsat de mama. Cel mai mare bine pe care-1 poti face în viata, ca om casatorit, este sa dai viata mai departe. Oricât ai posti, oricât te-ai ruga, oricât ai da de pomana, oricâta nevointa ai face în viata, nu este mai mare lucru ca atunci când dai viata unui om. Toti Sfintii din ceruri cu toti îngerii si întregul cer se bucura când se naste un copil. Singura mama poate sa faca o asemenea minune, ea este singurul laborator ce poate da nastere unei fiinte umane. Daca refuza a da nastere, a da viata, refuza ea însasi a avea viata vesnica. Majoritatea femeilor, foarte comod, justifica faptul ca nu nasc copii mai multi datorita contextului în care traiesc: ca nu au cu ce sa-i hraneasca si sa-i creasca. Insa aceasta este o mare cursa pe care le-o întinde satana. Trebuie sa fim constienti ca Dumnezeu niciodata nu va da voie sa se nasca un copil fara a avea asigurata bucatica lui de pâine. Este un mers firesc si natural al lucrurilor sa se întâmple asa. Atunci când nu avem credinta în Dumnezeu se produce nefirescul, nenaturalul. Atunci când cineva avorteaza nu are credinta în Bunul Dumnezeu, în faptul ca El este deasupra si va ocroti acel copil; lipsind credinta în Dumnezeu se ajunge la pacatul pruncuciderii, adica al avortului.
Dialog cu Parintele Arsenie Papacioc
despre canonisirea femeilor care si-au lepadat pruncii
? Ce canon obisnuiti sa dati femeilor care au facut avorturi?
E atât de important, pe de-o parte, si de delicat, pe de alta parte, sa poti sa comunici public canonul pe care îl dai pentru diferite pacate. Consider ca acest pacat este printre cele mai mari pacate posibile. Mi-am zis în sinea mea - motivat - ca a ucide un copil în pântece e mult mai grav decât a omorî un om botezat. Mai întâi de toate, acest copil e autonom. Mama care îl poarta în pântece n-are drept asupra vietii lui. El e, fara discutie, liber sa creasca fara alt stapân decât Dumnezeu. Si-apoi, în marile planuri ale lui Dumnezeu, acest fapt se transforma într-un fel de frauda conjugala, urmata de ucidere. Dumnezeu, în planurile Lui, unde putea sa asigure cresterea fatului mai bine ca în pântece de mama?!
S-a constatat, de când e lumea, cât de iubitoare este mama pentru pruncul ei. Am avut ocazia, la o mânastire mare pe care o conduceam - Slatina, în Bucovina -, sa ma duc odata catre stâna mânastirii. Si pe când ma apropiam, am auzit câinii latrând puternic lânga un tufis din padure. Cum m-au vazut pe mine ca vin, bateau si mai tare. M-am apropiat; si ce credeti ca era acolo? O lupoaica îsi apara doi pui cu o îndârjire nemaipomenita. Acest lucru mi-a folosit si, sigur, mi-a fost usor sa fac legatura cu sentimentele mamei pentru apararea puiului. Cu cât ma apropiam, câinii îndrazneau si mai tare. În cele din urma, lupoaica a luat unul din pui în gura si a fugit, iar pe celalalt l-am luat eu si l-am dus la muzeu. Mi-am zis atunci: uite cât de jertfitoare este o mama pentru puii ei!
Se mai stie ca lupoaicele alapteaza copii de oameni; o lupoaica îl alapteaza, iar mama lui îl ucide! Va dati seama ce cruzime si ce abdicare de la rosturile de mama, de femeie, care este atât de laudata si de necomparat în fata lui Dumnezeu!
Deci, avortul este o crima foarte mare, pentru ca acest prunc mai întâi moare nebotezat. El are suflet din momentul zamislirii. Chiar în Dreptul Roman se spune: "Copilul, odata zamislit, are drept de cetatean". Cu conditia sa se nasca, spun ei. Dar noua nu ne arde de inventar acum; daca nu e-n inventar...
Deci, sufletul exista din momentul zamislirii. O parere relativa a unor Sfinti Parinti spune ca pruncul avortat "nu ar fi la bine pentru nebotez, nici la rau pentru nevinovatie". Nu ne amestecam; noi îi pomenim la proscomidie, stiti, pe "pruncii înainte de vreme". Chiar am avut o discutie cu un parinte însemnat, un mare profesor, care nu recunostea ca "pruncii înainte de vreme" sunt copiii acestia avortati. I-am demonstrat si a ramas convins.
Canonul Sfintilor Parinti este foarte mare. Acestia opresc de la Sfânta Împartasanie chiar pâna aproape de sfârsitul vietii. Însa conteaza foarte mult problema caintei în fata duhovnicului a mamei care a facut un avort. Nu poti sa-i dai unei mame care are cainta un canon de cincisprezece ani sau douazeci de ani - cum, de altfel, s-a întâmplat din partea unor duhovnici, lucru pe care, va spun drept, nu l-am acceptat.
Nu ma intereseaza cine, dar, în tot cazul, într-o vizita pe care am facut-o la Sihastria - si eu sunt sihastrean, dar am plecat de mic ? i-am întrebat pe unii duhovnici pe care i-am adus eu în mânastire si doream sa-i mai vad si doream sa mai stiu cum canonisesc. Si mi-au spus asa: "Daca au un numar de avorturi, noi nu-i mai dezlegam".
? Pâna la moarte nu-i mai dezleaga, daca au foarte multe avorturi?
Au fost putini cei care au dat canon pâna la moarte, dar au dat. Au socotit importanta mare a Sfintei Împartasanii. Sau au dat-o asa, pentru ca se da, ca e ucidere grozava. Nu, nu-i asa. "Si ce faceti cu astia daca nu-i dezlegati, îi trimiteti la Arsenie?" - l-am întrebat pe respectivul parinte, care-mi era fiu duhovnicesc. Nu m-a bucurat deloc pozitia asta, pentru ca, dragii mei, Domnul Iisus Hristos S-a rastignit, S-a jertfit pentru toate pacatele posibile, tinând cont de gravitatea lor, de numarul lor, tinând cont de acel "de saptezeci de ori câte sapte", care înseamna permanenta. Cuvântul "sapte" în Scriptura înseamna "mai mult" si vrea sa spuna Mântuitorul "permanent", daca exista cainta. Deci, nu trebuie sa marginim, nu trebuie sa punem limite jertfei de pe Golgota, refuzând cainta. Daca Sfânta Împartasanie este atât de mare încât n-o meritam, tot atât de important si chiar mai important este sa n-o neglijam tocmai pentru ca este mare.
În ce priveste oprirea de la Sfânta Împartasanie a femeilor care au facut avorturi, eu n-am depasit trei ani, daca se caiesc din toata inima. Si se caiesc! Dar, mai mult decât a canonisi, le arat cu orice chip marea greseala pe care au facut-o. Copiii acestia lepadati ne vad, si este înca timp sa plângem si sa cadem cu fata la pamânt.
Le dau canon - sfatuitor, bineînteles - în sensul unei nevointe scurte, dar permanente; zi de zi, toata viata, sa faca ceva, care e chestie de secunde, dar care tine de pocainta aceasta sincera. Sa fie constienta toata viata de ceea ce a facut. Nu ma intereseaza un canon rece, pe care îl face tur-tur-tur sau nu-l face, ci un canon la care sa participe. Si am rezumat numai la câteva secunde durata acestui canon pe care îl dau, numai sa fie o stare de prezenta continua a ceea ce a facut.
Oprire de la împartasit sub trei ani; n-am depasit trei ani. Dar nu fac lucrul acesta de capul meu, ci urmarind canoanele Pidalionului. Acum sunt sapte editii; când predam, odata, asa ceva, nu era nici o editie; ba era una, destul de ascunsa, facuta de un preot îndraznet. Sfântul Vasile cel Mare, care are foarte multe canoane mari, încât e considerat în lumea duhovniceasca drept cel mai tare în canoane, are un canon, Canonul 74, care spune asa: "Daca oricare dintre cei ce au facut pacatele mentionate mai înainte se va face sârguitor, marturisindu-se, în acest caz, daca acela caruia prin iubirea de oameni a lui Dumnezeu i s-a încredintat puterea de a lega si dezlega, vazând covârsirea marturisirii celui ce a pacatuit, s-ar face mai blând întru a micsora timpul epitimiilor, nu este vrednic de osândire; fiindca examinarea Scripturilor ne face cunoscut ca cei ce cu mare durere se marturisesc degraba ajung iubirea de oameni a lui Dumnezeu". De unde se întelege ca intensitatea unei pocainte, a unei trairi, te apropie foarte mult de starea omului duhovnicesc si de iertare. De aceea am spus eu: Urmariti elasticitatea canoanelor, nu numaidecât litera, ajungând astfel la canoane de zeci de ani. În canonisire, duhovnicii ar trebui sa-i explice cât de cât cum stau lucrurile celui ce se marturiseste. Sa-l puna într-o stare de îngrijorare, nu sa-l înspaimânte la gândul ca nu va mai fi iertat. Sa-l asiguri ca este iertat, ca-l dezlegi, cu conditia ca el sa-L îmblânzeasca pe Dumnezeu prin acte de pocainta, de prosternare câteva secunde pe zi, în fiecare zi cât va trai pe pamânt.
Deci, Sfântul Vasile cel Mare spune, chiar el, în Canonul 74, ceea ce v-am spus! Si mai este o însemnare la Canonul 86, tot al Sfântului Vasile cel Mare, ca pe vremea aceea se dadeau canoane mari pentru ca era si credinta multa. Noi trebuie sa tinem cont si de momentul istoric pe care îl traim. Nu aceasta ar avea cuvânt determinant, numaidecât, ci starea reala a sufletului omenesc din acest moment istoric. Plus faptul ca sunt o serie întreaga de împrejurari, de situatii între sot si sotie, o serie întreaga de judecati si prejudecati de care trebuie sa tii cont, ca duhovnic, mai ales când este vorba sa opresti ani de zile de la împartasit.
Deci, eu nu sunt pentru o oprire prea mare. Pe duhovnici îi întreb daca au fost prea aspri sau prea blânzi. Daca au fost cu pogoramânt, e foarte bine, dar bazându-se pe trairea celui care se caieste. Nu trebuie sa ramâi la un canon rece - "faci atât pentru ca ai facut atât". Când vin la mine la spovedit diferiti credinciosi, femei mai ales, si îmi spun cât au fost opriti de la împartasit, îmi dau seama ce au facut dupa anii cât au fost opriti. Asta nu înseamna duhovnicie, ci înseamna un fel de dura lex sed lex - "legea e aspra, dar e lege" -, care în justitia laica se potriveste, dar la noi nu, pentru ca aici se face uz de mila lui Dumnezeu cu orice chip.
În sfârsit, sunt multe lucruri de spus în legatura cu pozitia aceasta duhovniceasca si cu grija mântuirii noastre.
Primul lucru - si singurul, de fapt - de care trebuie sa tina seama duhovnicii când dau canoane femeilor care au facut avorturi este cainta cu orice chip. Sa boteze copii, sa faca milostenie... De altfel, aceasta este obligat orice crestin s-o faca. Aspectul esential al sfatului si al canonului este cainta propriu-zisa. De ea trebuie sa tinem cont. Am întâlnit femei, dupa 20-30 de ani, care facusera avorturi si nu spusesera niciodata lucrul acesta - din diferite motive. Deci, este în functie de intensitatea pocaintei, nu de cantitatea timpului, pentru ca nu timpul decide! Nu timpul decide împartasirea, ci pocainta ta interioara este cea care decide. Este gândul la iad, dar nadejdea la Dumnezeu, stiind cu orice chip - traind stiinta aceasta! - ca este peste masura de iubitor si ca iadul este marea durere a Lui! În toata opera Sa, în tot ceea ce face, Dumnezeu nu are gândul sa-l piarda pe om. Si a dat duhovnicului - care este, ca fiinta, la acelasi nivel cu cel care se spovedeste, ca e om si el, - putinta de a-l rândui, de a-l pune pe drumul cel mai mare, adica pe drumul singur al vesniciei fericite; cu putere nelimitata: "Tii locul Meu; ai bagat de seama, fiule?" - îi zice Dumnezeu. Preotul tine locul lui Dumnezeu; nu se discuta lucrul acesta. Dar daca stii cine esti si faci uz de puterea aceasta, esti foarte vinovat; dar mai vinovat esti daca esti inconstient de puterea pe care o detii. Asa ca eu sunt silit, în cazul avorturilor, când stau de vorba cu duhovnicii, daca este cazul, sa-i canonisesc pentru ca au fost nepasatori si au dat la întâmplare canoane de ani si ani. Nu timpul decide, ci pocainta ta interioara. S-ar putea, într-un timp foarte scurt, sa ajungi si la marea milostivire a lui Dumnezeu. Deci, conteaza enorm de mult trairea aceasta în Dumnezeu, smerenia... "prapastie de smerenie", cum se spune. Aceasta va decide.
Dar oamenii vin si nepregatiti din punct de vedere al gravitatii pacatelor - sau vin din obicei la Craciun, la Pasti, asa, pentru ca trebuie sa se spovedeasca. Ei, atunci trebuie sa-l pui un pic în simtire, daca l-ai prins.
Dar eu mai spun si urmatorul lucru: marturisirea în sine este un canon! Nu este usor sa vii si sa dezgolesti pacate atât de ascunse. Pe de alta parte, întreb si asta: "Ai spus si la altcineva ca ai facut?" - ca se împrastie vorba: "A facut, si cutare, cutare..."
Am întrebat adeseori femei, fete, despre chiuretaj. Si ce am constatat: când întrebam de niste pacate neînsemnate, spuneau foarte greu ca le-au facut; le era rusine - ca au mintit, ca au furat etc. Dar când întrebam de avort, spuneau imediat: "Da, am facut!", ca si cum avortul era un lucru neînsemnat. Aceasta pentru ca în vremea de astazi este considerat un lucru oarecare. Ma interesa sa-i pun în starea de trezvie, de simtire ca întreruperea de sarcina este un pacat foarte mare, grozav de mare.
? Ce sfaturi de mângâiere obisnuiti sa dati acestor femei care vin, femei care uneori deznadajduiesc pentru pacatul pe care l-au facut?
Adevarul este ca nu le las în situatia de a fi hartuite de fel de fel de sfaturi, ci le spun: "Da, este iertare. Eu te dezleg acum pentru totdeauna, numai ca urmeaza sa-L îmblânzesti pe Dumnezeu cu acest simulacru de canon pe care ti-l dau. Dar canon de simtire, nu de nevointa". Deci, cu orice chip o asigur ca este iertata si nu mai este nevoie sa-l tot marturiseasca. Se mai spune ca trebuie sa-l spui din nou, din când în când... Nu este adevarat! Daca-l mai spui, s-o faci numai cu gândul. Unii duhovnici spun ca e bine sa mai spui din când în când pacatele mari, sa faci marturisire generala. Eu te sfatuiesc sa-ti amintesti ce ai facut fara o noua spovedanie, pentru ca astfel se diminueaza puterea pe care o are dezlegarea respectiva - ca si cum m-as boteza din nou, ca sa fiu sigur ca m-am scapat de pacatul lui Adam. O singura data se marturiseste pacatul; dar ma intereseaza ca marturisirea sa fie cu simtire proprie, cu participarea lui. Deci, îl asigur ca este iertat, sa intre într-o stare de continua nadejde, dar cu o cainta permanenta. Tocmai acesta este canonul pe care îl dau; sa faca milostenie, sa boteze un copil, vin dupa aceea. Pentru ca este posibil ca respectiva sa nu aiba bani nici de pâine, dar de botez!
? Mai este o situatie speciala în ajunul Pastelui sau în ajunul Craciunului, când vine foarte multa lume la spovedit, mai ales în Saptamâna Mare. Atunci preotii se confrunta cu multe cazuri speciale - de exemplu, fete tinere, care sunt înca la scoala sau la liceu, necasatorite, care traiesc în desfrânare sau au facut avorturi, dar vin numai o data pe an sa se spovedeasca. Ce faceti cu ele când vin asa? Ce le recomandati preotilor sa faca, când stiu ca nu mai vin alta data?
Si acum vedeti coada mare la usa mea - asta e zilnic. Daca o prind la spovedanie - pe ea, mica sau mare - discut cu ea despre gravitatea pacatului si, sigur, o invit sa mai vina. "Când sa mai vin, parinte?" - "Când esti ranita. Dar s-a terminat cu pacatele acestea". Le spun în asa fel, ca sa nu înteleaga ca pacatul acesta se mai poate repeta.
Nu stii pe cine omori; el nici nu se poate apara de lucru acesta; nu stii, lasule?!
Era un împarat care a cucerit pe alt împarat, si a vrut sa omoare tot neamul împaratului, dupa ce a intrat în palatele lui. Si într-o camera a descoperit un copil mic. Copilul, când l-a vazut, a ridicat mâinile spre tiran, râzând si astfel l-a dezarmat complet. Ei, vedeti? Copilul, în pântece, nu poate sa se apere. S-a demonstrat ca fatul simte pericolul, simte cutitul ucigas si se roteste puternic, într-un strigat mut, dar nu se poate nicicum apara. Va sa zica, este fiinta! El nu se poate apara, si tu îl ucizi cu atâta cruzime si cu dezinvoltura... Poate sa iasa un preot, poate sa iasa un mare despicator de idei... Nu stii pe cine omori. Avortul a devenit un obicei, iar acum statisticile însumeaza cifre îngrozitoare.
? Dupa Revolutie mai ales, sotiile s-au întors la credinta, unii barbatii ramân înca necredinciosi; ei duc în continuare o viata de familie. Ca sa nu mai faca avorturi, ce le sfatuiti pe femei sa faca? Pentru ca barbatul nu este de acord cu înfrânarea sau cu pastrarea pruncilor zamisliti.
Cu nici un chip sa nu faca avort, indiferent ce s-ar întâmpla. "Pe viata si pe moarte", le spun eu. Cu nici un chip n-au voie sa ucida. Despartire, orice altceva, dar nu avort, nu ucidere.
? Pot fi recomandate mijloacele anticonceptionale, cu pretextul ca este un pacat, dar este un pacat mai mic?
Draga, anticonceptionalele si alte mijloace asemanatoare sunt frauda conjugala si atentat împotriva planurilor lui Dumnezeu. Nu e crima; e numai atentat. Este un pacat mai mic. Dar noi nu îngaduim nici cel mai mic pacat! Pentru ca, din momentul în care m-asez pe aceasta pozitie de acceptare a unor pacate mai mici, încep sa ma gândesc: dar care-i mic si care-i mare? Sau "sarpe mic si sarpe mare"; daca un sarpe mic te musca cu atâta otrava încât sa mori, nu mai e nevoie sa te muste altul mai mare! Deci, e o mare greseala. Nu accept, însa nu-i pot opri de la împartasanie pentru aceste fraude conjugale ca pe cei care au facut avort. Îi împartasesc mai repede. Nu putem sa tinem lucrurile pe loc; nici nu putem condamna femeia sa reziste la tirania unui pagân de sot. Am zilnic cazuri din acestea! Nu putem nici asta. Însa nu putem accepta cu nici un chip pacatul. Pot merge pâna acolo încât sa se desparta! Pentru ca si aceste lifte de barbati necredinciosi - sunt destul de multe cazuri - trebuie înteleptiti si ei prin refuzul femeii... Ea nu e jucaria lui, nu este papusa careia sa-i strâmbe gâtul pentru ca stie ca e flexibil. Nu! Femeia, cum obisnuiesc sa le spun pe la cununii, "cu el totdeauna, ca el totdeauna". Adica, e libera ca si el. Cum sa faca crima aceasta?! Si atunci zic: nu e obligata, saraca, sa suporte tirania acestor lucruri; e libera si se poate desparti.
? Deci, le spuneti clar: sa nu foloseasca anticonceptionale.
Cine poate sa le spuna altfel?! Pai, cum sa spunem noi: "Foloseste anticonceptionale"?! Noi întâlnim persoane care ne spun ca au facut lucrul acesta, si trebuie sa luam niste masuri mai usoare decât daca ar fi facut crima; dar nu ca si cum n-ar fi facut nimic.
Dar eu am întâlnit un preot care, vazând cât de multe femei cu avorturi vin la el, ca totusi sa nu mai faca crima asta atât de mare, le-a zis: "În loc de pacatul asta mare, macar alegeti unul mai mic, daca nu puteti sa faceti altceva"...
Draga, eu am întâlnit si altceva: niste îngeri buni care s-au facut draci. Putem sa acceptam oare acest sistem de compromis si chiar sa facem lege din sistemul si metodele noastre? Nu se poate! Pacatul ramâne pacat. Un duhovnic n-are voie sa dezlege nici ca sa se manânce de dulce, macar ca în Canonul 69 Apostolic, în jurul caruia se învârt toate rigorile postului, se spune pâna la urma asa: "...afara de caz de boala". Dar eu nu dezleg dinainte. "Domnule, dumneata, daca ai omorât un om, vii la mine si te spovedesti si te dezleg. Dar nu-ti spun dinainte: TOmoara-lt". Nu spun dinainte: "Manânca de dulce". Nu am voie, ca duhovnic, sa dezleg înainte ceea ce, de fapt, e legat de Biserica. Eu dezleg dupa ce ai facut fapta, dar nu anticipez.
Preotii trebuie sa fie foarte blânzi, foarte îngaduitori, dar pe pozitia lui Hristos. Hristos n-a putut sa accepte nici cel mai mic pacat! Pentru aceasta, El a suferit toate împunsaturile, loviturile si scuiparile. Nu poate sa accepte! Ca te iarta daca te pocaiesti, asta e altceva. Duhovnicul, care este însarcinat cu acest nemaipomenit har, nu poate sa faca compromisuri prealabile.
Dumnezeu a creat doua lucruri nemaipomenite, care nu pot fi mai desavârsite: a creat o femeie distinsa, care a nascut un Dumnezeu, si preotia, prin care Îl aduce pe Dumnezeu din cer si-L naste din nou pe Sfânta Masa. Va dati seama ce înseamna preotia?! Va dati seama în ce haina S-a îmbracat un Om, ca oamenii, si cu ce har dumnezeiesc?! Are putere... Si atunci, nu poti sa faci un astfel de compromis. Tii locul lui Dumnezeu - nu este o simpla vorbire si respectiv o comparatie care trece drept laudabila si figura de stil; e un adevar! Si noi avem puterea sa dezlegam cu orice chip, orice, dar nu anticipam pacatul. "Eu Ma rastignesc" - a zis Mântuitorul; dar nu "pentru unele da, pentru unele nu". Nu se poate accepta sa faci compromisuri. Sa fim blânzi, sa nu-l oprim prea mult, sa-l iubim, sa ne para rau de pacat, si sa spunem: "Foarte bine ca a venit!" Atunci omul spune tot, si tu poti sa-i dai dezlegare. Ca a cazut si l-ai scos din adânc de ape, foarte bine, dar nu-l mai certa de ce e ud... Asta e important, sa-l salvezi; asta e scopul, nu? Sa-l aduci la linia de plutire, sa-l readuci la respiratie si sa intre pe drumul cel bun. Nu acceptam cu nici un chip compromisuri.
Femeia care este fortata de barbat sa faca avort se poate si desparti. Sunt patru motive pentru care se pot desparti, printre care aste si acesta: daca te omoara duhovniceste celalalt.
? Deci femeia trebuie sa-si duca crucea pâna la capat, chiar daca are copii, chiar daca nu?
Draga, dar unde spune sa n-o duci pâna la capat?! Ce, numai pâna la capul locului?! Nu exista sfârsit; pâna la moarte! Noi respiram fara oprire; inima bate într-o nemiscata permanenta de zeci si zeci de ani în tine. Ea nu se contrazice; asa sa fii si tu în misiunile pe care le ai pe fata pamântului - ca barbat, ca femeie, ca doctor, ca inginer, ca duhovnic, ca preot.
Interviu cu parintele Macarie
de la Mânastirea Pasarea
? Parinte Macarie, ce canon dati femeilor care au facut avorturi?
Nu se poate da un canon prea scurt; e un pacat prea mare! Si apoi, ei se împietresc, nu mai simt... "A - zice -, mi-a dat parintele, dar..." - si de-aia nu le-am dat prea scurt canonul. Mi-a dat cel mai bun rezultat Tatal nostru. Le dau sa spuna de douazeci si cinci de ori pe zi Tatal nostru.
Acum, se întâmpla sa fie diferite persoane, cazute în diferite forme. A venit aici un mos - am auzit ca a murit - de la Branesti. A avut o viata - zicea el asa - libera. Facea pacate. Si Dumnezeu l-a adus aici. M-am uitat la el... A primit ceea ce i-am dat; i-am dat de o suta de ori pe zi Tatal nostru. Dar a primit cu atâta dragoste... Era cam surd - zicea cu voce tare, si-i supara pe cei din casa. "Nu mai zice asa" - i-am spus. "În taina sa zici". Trei ani de zile a dus-o mosul meu asa de bine, si i-am dat Sfânta Împartasanie. A fost o minune: s-a lasat de toate relele, s-a cait - plângea mosul ca un copil.
Deci, Tatal nostru repetat. Metaniile nu prea le fac, sa stiti. Am dat si metanii, dar nu prea au dat rezultate - "n-am facut, ca n-am putut" - spun. De aceea m-am oprit la Tatal nostru. Nici nu este asa de mare... I-a salvat pe multi Tatal nostru.
Si sa stiti, totul este sa le para rau. Însa unii preoti îi opresc mai mult. Eu nu i-am oprit mai mult. Daca au trecut de zece ani de zile, eu le-am cam dat, sa stiti.
? Dar sunt si unii preoti care le dau mai putin?!
Ei, se poate sa fie; acum, depinde de cazurile luate în parte. Nici prea mult; daca a început sa o ia pe o linie buna, eu cred ca nu-i bine sa-i tinem prea mult departe de Sfânta Împartasanie. Daca îl prinzi asa, începe sa mai faca si alte fapte bune. Daca îl lasi, se socoteste parasit, si atunci nu mai vine.
? Dar când vine, de exemplu, o femeie care marturiseste ca a facut pacatul cu cincisprezece ani în urma, cu douazeci de ani în urma, îi socotiti anii care au trecut ca ani de cainta, sau...?
Nu prea îi socotim ani de cainta. Îi dam canon, dar n-o oprim de la Sfânta Împartasanie; n-o oprim. O punem la o proba de macar un an de zile, sau mai putin, sa vedem cum merge: se ia de rugaciune, se ia de biserica? Noi punem în centru Biserica; nu-i Biserica, n-ai facut nimic! Îndreptarea este în Biserica, sa stiti. Deci, sa mearga la biserica sa se roage si sa nu lipseasca de la Sfânta Liturghie.
Si spovedania, macar la sfintele posturi.
? Foarte multe dintre aceste femei cad în deznadejde când îsi dau seama ce-au facut. Le dati un cuvânt de mângâiere?
Nu prea am avut cazuri din astea; sau poate ca n-au venit la mine... Nu. Sigur ca au, asa, o remuscare cumplita, însa...
? Exista scapare, deci; exista izbavire?
Da, da, da... Sigur, le dam curaj! Dar ce pacat nu e iertat, daca e pocait?! Nu exista! Toate se iarta la Mântuitorul, dar numai sa facem ceva pentru ele si sa aratam ca ne pare rau ca le-am facut; si sa ne îndreptam.
? Unii duhovnici mai dau drept canon sa faca milostenie, sa aiba grija de copii...
Eu nu prea le-am dat, ca nu prea au posibilitati materiale. Sunt rare cazurile în care se poate. Am lasat sa faca la voia lor; daca au avut, da. Dar toata baza am pus-o pe rugaciune. Pe rugaciune, post chiar, - sa respecte posturile sfintei Biserici. Unii le dadeau ajunare; eu nu le-am dat, fiindca nu fac, si de ce sa-i bagam la altele? Am avut unii care faceau ei singuri; si pe-astia i-am oprit chiar, pentru ca erau exagerati. Faceau ajunare de trei zile, de nu mâncau deloc; si nu prea era bine, ca mai si munceau. Si i-am oprit; le-am dat canon sa se opreasca atunci când i-am vazut ca o iau prea, prea departe. Sa fie un lucru moderat, am zis - în toate, desigur. Au venit la mine: "Taica parinte, iar ne merge rau; nu am mai ajunat." - "Bine, dar sa tii socoteala de ce-am spus eu" (...) - am vazut ca nu-i mergea bine cu sanatatea, si tot tinea ajunare.
Sigur, sunt pacate care, e-adevarat, se ispasesc prin lucrul asta - pentru ca persoana respectiva avea si probleme grele în familie -, însa sa nu fii prea exagerat. I-am oprit; când am vazut ca sanatatea e-n pericol, nu i-am lasat. "Da, ajunarea este foarte buna, dar este mult trei zile pe saptamâna, bre, mata' esti batrâna". Dar rezista si când se ducea la câmp, ca era de la tara. Ma miram.
Adica, trebuie sa fie ceva moderat; asa le-am dat. L-a ajunat nu prea m-am orientat..., ca nu prea te-asculta. Cel putin, asa vad eu. Nu le recomand decât sa posteasca postul nostru bisericesc.
? N-aveti multe cazuri, totusi, de femei care vin la mânastire si care au facut acest pacat, nu?
Nu, nu avem. Ele se duc mai repede pe la parohii, sa stiti.
Eu, sa stiti ca, daca au trecut zece ani, le dau Sfânta Împartasanie. Daca e sa le dau canon, le dau sa se roage. Sa se roage si sa se caiasca de ce-au facut. Si daca primesc, le dau si metanii. Dar nu prea primesc. Eu m-am împiedicat de lucrul asta, sa stiti. Sa le para rau, sa faca milostenie pe cât pot si, sigur, sa nu lase sfânta biserica. Si cred ca nu gresesc. Trebuie sa-i ajutam, saracii...
? Tocmai pentru ca e un pacat foarte raspândit; cei mai multi dintre tineri se amagesc, spunându-si ca daca îl face toata lumea, înseamna ca nu e asa de grav...
Nici nu le iau în socoteala. Am vazut una de-asta, pe la Caldarusani, un inginer cu sotia: "I-am facut marinari" - mi-a zis ea, râzând. Deci, era necredincioasa. E lucru grav aici, sa stiti. Cum s-o conving pe ea de gravitatea gestului ei?! Dumnezeu o fi adus-o la credinta, stiu eu? Ei, e un pacat, un pacat mare; dar daca se caiesc, gata, sunt iertati. Cel putin, eu am credinta. Unii dau mai mult, douazeci de ani. Eu, nu prea; când mi-a trecut de zece ani, le dau Sfânta Împartasanie.
? Dar pe cele care au facut multe avorturi?
Ei, bine ca ati amintit lucrul asta; pe acestea le tin mai mult. Unele femei au peste zece, douasprezece cazuri de avort. Si atunci, pe acestea le tin mai mult - Domnul sa le ajute, saracutele! - ca-i mai greu aici, sa stiti. Repetarea asta fara limita... Sa nu-l mai faca. Asta ar fi; sa nu mearga mai departe. Daca pun capat, exista sansa de iertare.
Despre CANOANE
Canoanele - sau epitimiile - sunt hotarâte, luate de-a lungul istoriei Bisericii, de obicei în sinoade ale episcopilor Bisericii sau de unii Sfinti Parinti cu mare autoritate, ale caror învataturi si rânduieli au fost acceptate de Biserica ulterior. Canoanele nu sunt pedepse aplicate celor care au facut un lucru rau - cum adeseori se întelege -, ci au un rol terapeutic, ele având drept scop vindecarea sufletului omenesc afectat de pacate. Pentru a iesi dintr-o stare sufleteasca negativa, rea, omul trebuie sa urmeze o anumita cale, care presupune de cele mai multe ori oprirea de la Sfânta Împartasanie însotita de efectuarea unor gesturi care sa concretizeze starea de parere de rau pentru pacatele savârsite.
Sfânta Împartasanie este actul comuniunii depline, al întâlnirii cu Dumnezeu. Or, nu putem sa mergem la întâlnire cu Dumnezeu într-o stare în care L-am suparat foarte rau, savârsind fapte neplacute Acestuia. Trebuie mai întâi sa ne împacam cu El, cerându-I iertare si aratându-I prin gesturi concrete ca ne pare rau pentru ceea ce am facut. Pentru aceasta, avem nevoie de o anumita stare sufleteasca, la care ajungem si prin împlinirea canoanelor pe care ni le dau duhovnicii.
Canoanele sunt ca medicamentele. Ele nu se dau tuturor bolnavilor la fel, ci sunt prescrise de duhovnici fiecarui credincios, în functie de multi factori, avându-se în vedere sanatatea lui sufleteasca.
***
Canonul 91: (Avortul are canonul uciderii)
Pe cele care dau doctorii lepadatoare de fat (provocatoare de avort) si pe cele care primesc otravuri pierzatoare (omorâtoare) de prunci le supunem pedepsei ucigasului.
Canonul 21: (Avortul - lepadarea de prunci)
Pe femeile care sunt desfrânate si-si omoara fatul si se îndeletnicesc cu pregatirea mijloacelor de avort hotarârea de mai înainte le-a oprit pâna la iesirea din viata, si aceasta hotarâre se tine îndeobste. Dar, gasind ceva spre a le trata mai blând, am hotarât ca vreme de zece ani sa împlineasca în penitenta, potrivit treptelor hotarâte.
Canonul 2: (Uciderea mestesugita a fatului - avortul)
Cea care omoara fatul prin mestesugire se supune pedepsei uciderii, si la noi nu este dupa subtilitatea expresiunii de fat format sau neformat; caci aici se osândeste nu numai pentru cel ce se va naste, ci pentru ca si pe sine s-a primejduit; caci mai de multe ori mor femeile în acest fel de încercari. Dar, pe lânga aceasta se mai adauga si omorârea fatului, alta ucidere dupa intentia celor ce îndraznesc aceasta. Dar nu trebuie sa se întinda pocainta lor pâna la moarte, ci sa se primeasca dupa un termen de zece ani, dar vindecarea sa se hotarasca nu dupa timp ci dupa chipul pocaintei.
Canonul 33: (Osânda celor ce pricinuiesc pierderea mestesugita a fatului)
Vasile cel Mare, în canonul al doilea si al optulea, spune ca femeile care strica cu mestesugiri pe feti în pântece, precum si cele ce dau si iau doctorii pentru ca sa-i piarda si ca fetii înainte de vreme sa cada afara, sa se primeasca dupa un termen de zece ani. Noi însa hotarâm ca acestora sa li se dea cel mult pâna la cinci ani, sau si trei ani.
Canonul 34: (Pocainta pentru pierderea fara de voie a fatului)
Iar femeia care fara de voie a pierdut fatul primeste epitimie de un an.
Canonul 35: (Osânda pentru înabusirea cu voie sau fara de voie a pruncului)
Femeia care adoarme asupra pruncului si-l îneaca, dupa trei ani se învredniceste de împartasanie, îndepartându-se în zilele rânduite de carnuri si de brânza si celelalte savârsindu-le cu osteneala. Iar daca din lenevire si din neînfrânarea nascatorilor s-a întâmplat aceasta, se aseamana cu uciderea intentionata. Daca însa din viclenia vrajmasului, atunci fapta este vrednica de iertare. Totusi, si aceasta are nevoie de epitimii potrivite; caci din cauza altor greseli s-a întâmplat aceasta parasire.
Canonul 36: (Osânda pentru pierderea cu voie a fatului)
Femeii care nu se îngrijeste de fatul sau, ci din cauza neglijentei dânsei avorteaza, i se da pedeapsa pentru ucidere premeditata.
De stiut:
Femeia care a lepadat pruncul cu voie trebuie sa mearga neîntârziat la duhovnic si sa-si marturiseasca pacatul.
Femeia care leapada fara de voie pruncul sa mearga de asemenea la preot fara întârziere, pentru a i se citi rugaciunea de dezlegare.
Extrase din cartea "CANON DE POCAINTA CATRE DOMNUL NOSTRU IISUS HRISTOS PENTRU PRUNCII AVORTATI"